Ion Th. Grigore: Diferență între versiuni

← Diferența anterioară Diferența următoare →

Conținut șters Conținut adăugat

Aliniat

Versiunea de la 1 iulie 2009 21:17

Ion Th. Grigore (n.22 octombrie 1907, Tătărani, Dâmboviţa - d. 27 august 1990, Ploieşti) a fost un profesor de matematică, pedagog, autor de manuale şi epigramist român, considerat părinte spiritual al multor generaţii de absolvenţi ai Liceului „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti.

Familia

S-a născut la 22 octombrie 1907, în satul Tătărani, judeţul Dâmboviţa. A fost primul din cei 7 copii (din 9) rămaşi în viaţă ai lui Tudor Grigore şi ai Mariei, născută Badea. Fiind primul născut, „nenea” pentru fraţii şi surorile mai mici, a primit numele Ion, ca şi bunicul şi străbunicul său, oameni de vază în satul natal.

Studiile

Între anii 1914-1919 urmează şcoala primară în sat. În 1919 susţine examenul de admitere la gimnaziul "Enăchiţă Văcărescu" din Tîrgovişte, unde învăţase şi tatăl său; deşi suferă cumplit din cauza unei otite care îi va afecta definitiv auzul la urechea stîngă, se clasează al doilea.
Termină gimnaziul ca şef de promoţie în 1923 şi se înscrie la Liceul "I.C. Brătianu" din Piteşti, unde îl are ca profesor de matematică pe Ion Oncica, renumit pentru capacitatea şi exigenţa sa. Tot acum îl găsim şi extremă dreaptă în echipa de fotbal „Năluca” a oraşului Piteşti, marcînd unicul gol într-un meci cu celebra echipă „Chinezul” din Timişoara în care l-a avut ca adversar direct pe nu mai puţin celebrul Kotormany.
După un examen de bacalaureat foarte sever la care se califică al patrulea (şi unde îşi alege ca obiect opţional istoria universală - singurul elev din ţară cu această opţiune!), ţinînd cont de dificultăţile materiale ale părinţilor, în 1927 se decide să se înscrie la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, la care durata studiilor era de numai 3 ani. Urmează în paralel atît Secţia de Matematică cît şi pe aceea de Fizico-Chimice, intenţia sa iniţială fiind aceea de a se dedica cercetării în domeniul fizicii matematice. În timpul studenţiei este ales director al Căminului Studenţesc Dîmboviţean. În calitate de membru în comitetele Societăţii Studenţesti de Matematică şi Fizico-Chimice conduce la 1 decembrie 1928 delegaţia de 20 de studenţi la serbările de la Alba Iulia prilejuite de împlinirea a 10 ani de la Unire.
La 30 iunie 1930, după doi ani şi opt luni de la începerea studiilor, obţine cele două licenţe. Avea să profeseze numai matematica, deşi în facultate a frecventat cu regularitate numai cursul de geometrie analitică al lui Gheorghe Ţiţeica, întrucît cea mai mare parte din timp îi era ocupată cu cursurile şi mai ales cu laboratoarele de la fizico-chimice, la care prezenţa era obligatorie.

Debutul în cariera didactică

La 1 septembrie 1930 este numit suplinitor şi începe să predea la Şcoala Comercială Superioară de Fete şi la Şcoala de Meserii din Târgovişte. În 1931 se înscrie la examenul de capacitate, care îi dădea dreptul de a fi numit titular la o catedră. Îşi alege ca specialitate secundară matematicile financiare, care îi va fi utilă la titularizările ulterioare. Deşi se numără printre cei care au promovat examenul, din cauza situaţiei create de criza mondială rămîne fără catedră. Ministrul Nicolae Iorga găseşte totuşi soluţia de a încadra profesorii bărbaţi, reuşiţi la examen, ca "titulari-utilizaţi" la liceele de fete. Alege Liceul de Fete din Cîmpulung Muscel, unde funcţionează numai două săptămîni, după care este detaşat la cerere la Liceul Comercial de Băieţi din Tîrgovişte, pentru a-şi putea satisface şi stagiul militar. Aici a predat matematica şi contabilitatea în anul şcolar 1931/1932. În anul şcolar 1932/1933, schimbîndu-se guvernul, se anulează măsura guvernului anterior şi redevine suplinitor la aceleaşi şcoli ca în primul an de activitate.

Administrator financiar al judeţului Tutova

În mai 1933, deprimat de situaţia incertă în care se găsea, participă la concursul iniţiat de ministrul Virgil Madgearu în acţiunea de modernizare a aparatului fiscal, pentru ocuparea a 52 de posturi de administrator financiar, la care erau admişi şi licenţiaţi în matematici. Deşi se clasează pe locul 2, putînd să rămînă în minister, solicită din motive personale un judeţ mai depărtat de Bucureşti. Alege Tutova, cu capitala Bîrlad, un judeţ în care principalii datornici erau marii propietari şi notabilităţile locale. Depinzînd direct de ministru şi necedînd presiunilor şi tentativelor de mituire, pune ordine în finanţele judeţului recuperînd datoriile restante, aşa încît atunci cînd se decide să se întoarcă la catedră noul ministru Victor Slăvescu îi mulţumeşte pentru activitatea depusă şi îi urează succes în cariera de profesor.

Întoarcerea la cariera didactică

Deşi reuşise să se afirme atît de repede în noua carieră şi i se deschideau perspective pe care le-ar fi putut fructifica, descoperirea întîmplătoare în „Monitorul Oficial” a informaţiei vacantării unei catedre la Şcoala Comercială Superioară „Spiru Haret” din Ploieşti, în după amiaza zilei de 30 iunie 1934, îl determină să se urce în tren pentru a fi a doua zi, cînd se întrunea comisia de numiri, la Bucureşti. Obţinerea catedrei era condiţionată de specializarea secundară în matematici financiare, pe care o deţinea. Obţinînd numirea, se hotăreşte să renunţe la cariera de la Ministerul de Finanţe şi pe 1 septembrie participă la festivitatea de deschidere a anului şcolar. Este numit director de studii la internat, împreună cu profesorul Nicolae Simache. Curînd avea să primească ore şi la liceele particulare „Mihai Eminescu”, condus de D. Munteanu-Râmnic şi „Nicolae Bălcescu”, condus de Constantin Râpeanu. În anul şcolar 1937/1938 a fost detaşat la Liceul „Petru şi Pavel” la catedra rămasă vacantă prin decesul profesorului Sever Flavian. În acelaşi an obţine definitivatul, în urma unei inspecţii speciale pe care i-o face preşedintele consiliului de inspectori generali din minister şi renumit autor de manuale, Petre Marinescu. Ca urmare, începînd din acest an pînă în 1943, este numit cu regularitate în comisii de bacalaureat. De la 1 septembrie 1938 revine la catedra de la Liceul Comercial „Spiru Haret”, noua denumire a Şcolii Comerciale. După bombardamentul din 5 aprilie 1944 asupra Ploieştiului, odată cu evacuarea şcolilor secundare care-şi încheiaseră cursurile, se refugiază la Slănic Prahova. Populaţia evacuată din Ploieşti îl desemnează ca reprezentant în consiliul orăşenesc.

Implicarea în activitatea publică după 23 august 1944

După reluarea cursurilor, în noiembrie 1944, avîndu-se în vedere că era deja vicepreşedintele Asociaţiei Profesorilor Prahoveni, i se propune să se ocupe de sindicalizarea profesorilor, astfel încît la 2 februarie 1945 devine preşedintele acestui sindicat. A rămas la conducere atît timp cît sindicatul a avut ca principală sarcină rezolvarea problemelor materiale ale cadrelor didactice, demisionînd atunci cînd acesta devine o anexă a partidului comunist. A mai fost pentru scurtă vreme membru şi casier al primului comitet judeţean ARLUS. Are o intensă activitate publicistică, colaborînd la ziarul local „Presa”, condus de H. Fulga şi I. Vermont, cu articole cu caracter civic, avînd chiar şi un serial, „Teoria ca teoria...”, în care ilustra conflictul dintre vorbă şi faptă cu multe exemple.

Implicarea politică

Cu toate că pînă atunci rezistase solicitărilor de a adera la un partid, la sfîrşitul toamnei 1944, ajunge la părerea (pe care o va regreta mai tîrziu, calificînd-o ca naivă pentru epoca ce va urma) că „e păcat ca oamenii ce aduc societăţii mari servicii prin profesiunea lor să fie total indiferenţi faţă de politică, aşa încît aceasta să fie lăsată pe mîna unor politicieni de profesie, de competenţă şi onestitate îndoielnică ”^[1]. Deşi nu a făcut nici o cerere de înscriere, începe să acţioneze în favoarea Partidului Naţional Liberal, nuanţa Tătărăscu. Datorită notorietăţii pe care şi-o cîştigase prin afirmarea în viaţa publică este desemnat ca şef al sectorului Sf. Vasile, cel mai mare, situat în nordul oraşului. Organizaţia de Prahova avea majoritatea cadrelor vechi ale partidului, dar se întărise semnificativ prin aderarea unui mare număr de personalităţi, printre care doctorii Petre Constantinescu şi Teofil Păsculescu, profesorii Nicolae Simache şi Gh. Iancu-Ghidu, preotul Constantin Galeriu. Cu sprijinul acestora începe să activeze un cerc de studii, se ţin conferinţe, se preia sala cinematografului „Scala”, căreia i se amenajează o scenă, se reia viaţa culturală a oraşului.

Viceprimar al Ploieştiului

La 6 martie 1945, guvernul Rădescu este înlocuit cu guvernul Petru Groza. Întrucît colaborarea pe plan local cu celelalte forţe politice implica prezenţa unui reprezentant permanent cu atribuţii multiple, iar pe de altă parte PNL avea rezervat un post de ajutor de primar i se încredinţează funcţiile de secretar general adjunct al PNL Prahova şi de viceprimar al Ploieştiului. Primarul, Gheorghe Vidraşcu, comunist, fiind ocupat mai mult cu problemele politice îi lasă spre rezolvare majoritatea problemelor primăriei: sectorul financiar, gospodăria comunală, arhitectura, deblocarea circulaţiei după bombardamente, aprovizionarea oraşului, sectorul tehnic, sectorul sanitar. Ca reprezentant al PNL participă la „Consiliul politic”, cu sediul la prefectură, intervenind în privinţa numirii de primari şi viceprimari în diferite comune, a combaterii abuzurilor în aplicarea reformei agrare, dar şi la impulsionarea construcţiei căii ferate Ploieşti-Tîrgovişte. Îndeplinindu-şi corect şi cu onestitate atribuţiile, intră în conflict cu secretarul general al PNL Prahova, Victor Nicolau, nefiind de acord cu practicile protejării clientelei politice. Ca urmare, i se iau din atribuţiile de secretar general adjunct prin numirea a încă două persoane în această funcţie şi în cele din urmă, este înlocuit de la primărie. Exprimîndu-şi regretul, Gheorghe Vidraşcu avea să spună „acest om a ridicat cinstea la rang de dogmă, să-l avem ca model noi ce rămînem sau venim la conducerea administraţiei municipale”. Refuză să candideze la alegerile din noiembrie 1946 ca „independent” pe lista PMR, hotărît să se dedice numai şcolii şi renunţînd complet la orice activitate politică.

Revenirea definitivă la cariera didactică

În iunie 1946, cu o săptămînă înainte de încheierea anului şcolar, revine la catedra de la liceul comercial. De la 1 septembrie 1946 s-a transferat la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”. La 1 septembrie 1948, după reforma învăţămîntului, este încadrat la Liceul nr.1 Ploieşti care reunea mai multe licee, nucleul fiind Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, anulîndu-i-se transferul obţinut la Liceul Comercial Carol din Bucureşti. În 1949 devine vicepreşedinte al filialei din Ploieşti a „Societăţii de Ştiinţe Matematice şi Fizice” care se constituise sub preşedinţia lui Grigore Moisil, funcţie pe care o va deţine fără întrerupere, alternînd-o cu aceea de preşedinte, pînă la pensionare. În acelaşi an, la prima olimpiadă de matematică, organizată in Ploieşti înainte de a se generaliza în toată ţara, punctajul maxim este obţinut de patru elevi ai săi. Cercul de matematică al elevilor săi este popularizat în întrega ţară. În 1950, la apariţia primei pagini a rezolvatorilor de probleme în Gazeta Matematică şi Fizică, două treimi din aceştia erau elevii săi. De acum înainte devine unul din principalii promotori ai înnoirii modului de predare a matematicii. Va publica articole şi va redacta probleme pentru Gazeta Matematică şi Fizică A şi B, în ale căror comitete de conducere va fi membru, va experimenta metode noi de predare şi manuale noi, va elabora noi manuale.

Calvarul detenţiei de la canalul Poarta Albă-Midia Năvodari

Valul de arestări din 1952 nu l-a ocolit. Deşi renunţase la orice activitate politică, este arestat în noaptea de 16 august 1952. La început este deţinut la penitenciarul din Ploieşti, unde este supus la numeroase interogatorii. La 16 octombrie, după o călătorie care a durat 18 ore, ajunge la Poarta Albă de unde este transferat la Coasta Galeş, unde i se comunică condamnarea la 5 ani, maximum de pedeapsă administrativă. După o săptămînă petrecută aici, avînd ca brigadier un deţinut de drept comun, şi după altele la colonia Castelu, unde a fost pus să smulgă rădacinile de trestie din Valea Carasu, la 19 noiembrie 1952 a ajuns în colonia Midia în care regimul era unul de exterminare, datorită excesului de zel al comandantului său. După nici o jumătate de an din 2000 de deţinuţi mai rămăseseră în viaţă numai 800. Fiind recunoscut de inginerul şef al şantierului, a fost repartizat la laboratorul pentru analiza materialelor necesare betonajului, unde lucra 12 ore pe zi, numai în schimbul de noapte. Nu este scutit însă de corvezi şi de abuzurile paznicilor în restul timpului, pe 13 ianuarie fiind chiar la un pas de moarte. Avea să afle la eliberare că în acea zi îi muriseră atît mama cît şi unchiul care-i fusese învăţător. La sfîrşitul lunii februarie 1953 profită de prezenţa unei brigăzi de anchetă condusă de un general de securitate şi reuşeşte să-i înmîneze un memoriu scris cu creionul pe bucăţi de hîrtie obţinute din decuparea sacilor de ciment. Pe 15 aprilie 1953 este eliberat, probabil şi în urma intervenţiei lui Gheorghe Vidraşcu, care ajunsese vicepreşedintele Consiliului de Miniştrii după epurarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca.

Apogeul carierei didactice

La 1 septembrie 1953 este reîncadrat la Şcoala Medie „Ion Luca Caragiale” unde şi-a încheie activitatea în 1977. Preia de la începutul ciclului şi duce pînă la capăt trei serii de elevi: între 1953-1956 (durata liceului se redusese la 3 ani), 1956-1960 şi 1960-1964. Abordează un mod de pregătire diferenţiat, pe lîngă lucrul cu întreaga clasă, antrenîndu-i pe elevii buni in activitatea cercului de matematică. Rezultatele aveau să apară curînd. Elevul său Andrei Chirică, primul secretar al cercului de matematică^[2], avea să fie în 1955 şi primul premiant la faza finală a Olimpiadei Naţionale de Matematică. În perioada 1955-1964, din totalul de 391 de premianţi la fazele finale ale Olimpiadei Naţionale de Matematică, 113 au fost din Bucureşti şi 43 de la liceul Ion Luca Caragiale din Ploieşti, din care 23 elevii săi. În anul 1958, au fost 5 premianţi din Bucureşti şi 4 de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, toţi elevi ai săi. În 1959, la clasa a X-a au fost premiaţi 1 elev din Bucureşti, 4 elevi din restul ţării şi 5 elevi ai săi. În acelaşi an un elev al său, Basarab Nicolescu, se clasează pe primul loc la prima Olimpiadă Internaţională de Matematică.
În 1964, pentru rezultatele deosebite obţinute i se acordă titlul de profesor emerit. Curînd după aceea avea să fie numit în Consiliul Superior al Învăţămîntului de Cultură Generală.
După 1967, predă matematica după programa claselor speciale de matematică, la prima clasa specială de fizică, la care este şi diriginte. In 1968 participă la Congresul UNESCO, ţinut la Bucureşti, cu caracter metodic, privind învăţămîntul de cultură generală. În 1970 este pensionat. Va mai preda pînă în 1977, la clasele speciale de matematică.

Sărbătorirea profesorului

Omagierea la încheierea carierei didactice şi împlinirea a 70 de ani

La 12 februarie 1978, un comitet de iniţiativă în frunte cu Gheorghe Anastasiade din promoţia 1943 a liceului comercial a reuşit să organizeze o festivitate omagială la care să fie reprezentaţi elevii din toţi cei 47 de ani de activitate didactică. Ceremonia s-a desfăşurat în sala de festivităţi a Liceului „Ion Luca Caragiale”. Seria cuvîntărilor foştilor elevi a fost deschisă de o elevă din clasa XI-a, ultima clasă la care a predat înainte de pensionare şi s-a încheiat cu cea a unui reprezentant al promoţiei 1932 a Liceului Comercial din Tîrgovişte, din partea primei serii de la Şcoala Superioară Comercială de Fete dîndu-se citire unei scrisori. Au mai fost citite scrisori din partea profesorului octogenar Constantin Râpeanu şi a primului ministru Manea Mănescu, fost elev din promoţia 1935. Au mai vorbit apoi, printre alţii, Gheorghe Vidraşcu, „despre cetăţeanul şi patriotul profesor Ion Grigore”, Ghiocel Constantinescu, care i-a dedicat patru catrene^[2] , Mircea Ionescu Quintus şi Mircea Trifu despre epigramist, acad. Nicolae Teodorescu, despre matematician. La banchetul organizat la restaurantul Nord, au mai luat cuvîntul academicienii Gheorghe Mihoc şi Caius Iacob, primul transmiţînd şi salutul acad. Octav Onicescu, iar al doilea citind toate subiectele tezelor din cei trei ani de studenţie ai sărbătoritului.

Sărbătorirea la aniversarea a 80 de ani

De această dată, dificultăţile organizatorice fiind mult mai mari, din iniţiativa ing. Mircea Gociman din promoţia 1952 s-au organizat două reuniuni, una la Parc Hotel, la Bucureşti pe 9 octombrie 1987 şi a doua la restaurantul Nord, la Ploieşti pe 24 octombrie 1987, la care ca şi la omagierea din 1978 au participat fruntaşi ai promoţiilor dintre 1936 şi 1979. A mai fost organizat un banchet de Liceul „Ion Luca Caragiale” la restaurantul Hotel Palas din Sinaia. Clubul Epigramiştilor Cincinat Pavelescu din Bucureşti l-a omagiat în şedinţa din noiembrie 1987, iar Clubul Umoriştilor Prahoveni l-a făcut membru de onoare. În nr. 11-12 al Gazetei Matematice a apărut articolul „Profesorul Ion Grigore la 80 de ani”.

Epigramistul

Primele epigrame au fost publicate în revista Orizont din Timişoara, la 19 iulie 1973, printre acestea numărîndu-se şi aceea dedicată fostului elev Nichita Stănescu, care frecventase cercul de matematică între 1949-1952.^[2] În martie 1974 publică în ziarul local Flamura Prahovei.
În februarie 1975 este cooptat membru al Clubului Epigramiştilor Cincinat Pavelescu din Bucureşti, la propunerea căruia revista Urzica îi publică o epigramă . De acum înainte va fi nelipsit de la toate şedinţele clubului, participînd la concursuri şi clasîndu-se întotdeauna printre primii. Din 1979 este invitat la „Întîlnirea epigramiştilor”, organizată de Casa de Cultură din Brăila, care îi reunea pe cei mai buni epigramişti din ţară şi cu care ocazie se desfăşura şi un concurs de epigrame. În 1982 cîştigă marele premiu al acestui concurs.

Premiul „Ion Grigore”

În 1976 instituie un premiu care se acordă anual elevilor liceului evidenţiaţi la etapa finală a Olimpiadei Naţionale de Matematică, pe care îl suportă material din resursele personale. Cu trecerea timpului, aceste resurse reducîndu-se, pe de o parte ca urmare a unei legislaţii abuzive care desfiinţase mai întîi îndemnizaţia de profesor emerit, apoi şi dreptul la recalcularea pensiei, iar pe de altă parte ca urmare a înrăutăţirii stării sănătăţii, sarcina susţinerii premiului devine tot mai grea. Şi aşa însă, cum remarca cu umor, premiul era infinit mai mare decît premiul Academiei (x/0=∞). Din 1985, la iniţitiva promoţiei 1960, la a 25-a aniversare a ei, iniţiativă la care s-au asociat şi alte promoţii, premiul va fi asigurat material de foştii elevi, marcînd astfel o altă calitate a profesorului, aceea de a realiza o punte de legătură între generaţii. În timp premiul a mai fost acordat, cu caracter excepţional, şi elevilor cu rezultate deosebite la Olimpiadele Naţionale sau Internaţionale de Fizica sau Informatică, precum şi absolvenţilor clasaţi pe primul loc la concursurile de admitere în învăţămîntul superior.

In Memoriam

Secţiunea Ion Grigore a Fundaţiei Nichita Stănescu din Ploieşti

După 1990, premiul se acordă în continuare prin strădaniile Fundaţiei Nichita Stănescu, în cadrul căreia fiinţează o secţiune Profesor Ion Th. Grigore, constituită la 18 aprilie 1992. Începînd de la 28 mai 2009, această fundaţie a fost preluată de Colegiul Naţional Ion Luca Caragiale din Ploieşti.

Acţiuni comemorative

Tot prin strădaniile Fundaţiei Nichita Stănescu, s-a reuşit ca, la împlinirea a 90 de ani de la naştere, străzii din Ploieşti care trece pe lîngă curtea Colegiului Naţional Ion Luca Caragiale (fostă Soarelui) să i se dea numele Profesor Ion Th. Grigore. La împlinirea a 100 de ani de la naştere, pe 22 octombrie 2007, împreună cu Societatea Culturală Ploieşti - Mileniul III şi cu Colegiul Naţional „Ion Luca Caragiale”, fundaţia a organizat sărbătorirea centenarului, cu care ocazie Editura Ploieşti - Mileniul III a lansat monografia Ion Grigore, Destinul unui dascăl scrisă de ziaristul şi scriitorul Ioan Groşescu şi volumul postum Viaţa şi eu - confraţi umorişti, conţinînd 1531 epigrame selectate şi ordonate de autor. Peste numai un an, aceiaşi editură a publicat şi volumul de peste 400 de pagini de Memorii ale profesorului.

Bibliografie

Manuale pentru Şcoala Superioară Comercială:

Aritmetica raţională-pentru anul I,
Aritmetica şi algebra - pentru anul II, coautor Tiberiu Ionescu
Algebra financiară - pentru anul III
Calculul probabilităţilor - pentru anul IV
Teoria asigurărilor - pentru anul IV

Manuale pentru liceu:

Geometria - pentru clasa X-a umanistă, coautor Miron Oprea
Geometria în spaţiu - pentru clasa X-a umanistă, coautor Miron Oprea

Volume colective în care i se publică epigrame:

Dansul săbiilor, o panoramă a epigramei româneşti contemporane, Editura „Facla”, Timişoara, 1975
Epigrame pentru eternitate, Editura „Litera”, Bucureşti, 1980
Dicţionar de epigrame, Editura „Litera”, Bucureşti, 1981
15 ani de epigramă, Editura „Litera”, Bucureşti, 1984

Volume de autor:

Ion Grigore, Epigrame, Editura „Litera”, Bucureşti, 1982
Ion Grigore, Viaţa şi eu - confraţi umorişti, Editura „Ploieşti - Mileniul III”, 2007
Ion Th. Grigore, „Memorii”, Editura „Ploieşti - Mileniul III”, 2008