Sari la conținut

Zeno Vancea

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pentru alte persoane cu numele de familie respectiv, vedeți Vancea.
Zeno Octavian Vancea
Date personale
Născut Modificați la Wikidata
Bocșa, România Modificați la Wikidata
Decedat (89 de ani)[1] Modificați la Wikidata
București, România Modificați la Wikidata
Cetățenie România Modificați la Wikidata
Ocupațiecompozitor
cadru didactic universitar[*]
muzicolog[*] Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba română Modificați la Wikidata
Activitate
Alma materUniversitatea Națională de Muzică București  Modificați la Wikidata
OrganizațieUniversitatea Națională de Muzică București  Modificați la Wikidata
PremiiPremiul Herder ()  Modificați la Wikidata
Profesor pentruLella Cincu, Marina Marta Vlad  Modificați la Wikidata

Zeno Octavian Vancea (n. 8 octombrie 1900, Bocșa, comitatul Caraș-Severin – d. 15 ianuarie 1990, București [2]) a fost un compozitor, muzicolog, critic muzical, dirijor de cor, pianist și profesor român.

A studiat la Lugoj cu Ion Vidu și Iosif Willer, la Cluj cu Gheorghe Dima și Augustin Bena, apoi la Viena, la Neues Wiener Konservatorium (1921-1926, 1930-1931) cu Ernst Kanitz, cu care a studiat contrapunctul și compoziția.[3] Ulterior, aderă la atonalismul și principiile promovate de cea de a doua școală vieneză (Arnold Schoenberg, Anton Webern și Alban Berg), principii care se vor regăsi, selectiv, în creația sa, fără a renunța complet la tradițiile școlii românești. Cât a fost la Viena, a activat și ca dirijor al corului Catedralei ortodoxe din Viena.

A predat contrapunct și istoria muzicii la Conservatorul din Târgu Mureș (1935-1940 și 1945-1948) și la cel din Timișoara (1940-1945).

A fost apoi director general al învățământului artistic din București (1949-1950), profesor la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București (1952-1968), secretar (1949-1953) apoi vicepreședinte (1953-1977) al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, al cărei vicepreședinte a fost din 1968, apoi a lucrat la Revista Muzica (1953-1964) al cărei redactor șef a fost între 1957-1964.

Laureat al premiului "Gottfried von Herder" al Universității din Viena (1974).

Creația muzicală

[modificare | modificare sursă]

A scris numeroase studii de muzicologie, precum și două volume importante despre istoria muzicii românești în secolele 19-20.

  • Rapsodiile bănățene nr. 1 (1926) și nr. 2 (1928),
  • Două dansuri populare pentru orchestră (1931)
  • Priculiciul (suită de balet) (1931),
  • Tripticul Preambul. Intermezzo, Marș (1958)
  • Cinci piese pentru orchestră de coarde (1964)
  • Sinfonietta nr. 2 (1967)
  • Prolog simfonic (1974)
  • Sonata pentru orgă și orchestră de coarde (1976)

muzică de film

  • Viața nu iartă (1958),

muzică pentru fanfară

  • Rapsodia militară (1958)

muzică corală bisericească

  • Psalmul 127 (1927),
  • Liturghia pentru cor mixt pe melodii de strană din Banat (1928)
  • Liturghia nr. 2 pe melodii de strană din Ardeal (1938).
  • Muzica bisericească corală la români tipărit la Editura Mentor (Moravetz) din Timișoara (1944),
  • Istoria muzicii universale și românești (1938),
  • George Enescu (1964),
  • Studii și eseuri (1953-1964),
  • Creația muzicală românească în secolele XIX-XX, două volume (vol.I 1968, vol.2 1979),
  • Studii și eseuri muzicale, Editura muzicală, București, 1974.

Premii și distincții

[modificare | modificare sursă]
  • Mențiunea I de compoziție "George Enescu" (1934)
  • Premiul III de compoziție "George Enescu" (1936)
  • Premiul II de compoziție "George Enescu" (1937, 1938)
  • Premiul I de compoziție “George Enescu” (1943)
  • Premiul de Stat (1954)
  • Premiul de Creație al Uniunii Compozitorilor (1968, 1975, 1977)
  • Premiul internațional "Gottfried von Herder" al Universității din Viena (1974)
  • Membru corespondent al Academiei de Arte din Berlin, RDG (1975)

În cadrul acțiunii "Zilele Culturii la Bocșa", 6-11 noiembrie 2007, compozitorului Zeno Vancea, laureat al Premiului "Herder" în 1974, i s-a decernat, post-mortem, și titlul de "Cetățean de Onoare al orașului Bocșa".[4]