Grigorie Decapolitul
Grigorie Decapolitul | |
Date personale | |
---|---|
Născut | 797 d.Hr. Irenopolis(d), Provincia Karaman, Turcia |
Decedat | (45 de ani) Constantinopol, Imperiul Roman de Răsărit |
Ocupație | călugăr |
Limbi vorbite | limba greacă |
Venerație | |
Sărbătoare | 20 noiembrie |
Sfinți | |
Modifică date / text |
Sfântul Grigorie din Decapole sau Grigorie Decapolitul (în greacă Όσιος Γρηγόριος ο Δεκαπολίτης; n. înainte de 797 - d. 20 noiembrie 842 sau mai devreme) a fost un călugăr bizantin din secolul al IX-lea, cunoscut pentru călătoriile sale de propovăduire a credinței creștine în lumea bizantină. El este considerat de credincioșii creștini ca făcător de minuni și este numit „Noul făcător de minuni” (în greacă ο νέος θαυματουργός, transliterat: o neos thaumatourgos), iar ziua sa de prăznuire în Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică[1] este 20 noiembrie.
Biografie
modificareGrigorie s-a născut la sfârșitul secolului al VIII-lea, în cetatea Irinopolis din ținutul Decapolea Isauriei, de unde i se trage supranumele.[2] Francis Dvornik datează nașterea lui între anii 780 și 790, în timp ce Cyril Mango considera anul 797 drept terminus ante quem pentru nașterea sa.[3][4] Părinții lui erau Sergios și Maria și el a avut cel puțin un frate, al cărui nume nu este cunoscut. O rudă ulterioară a familiei a fost Eftimie, patriarh al Constantinopolului la începutul secolului al X-lea.[4]
Potrivit hagiografiei sale, el a început să învețe la școala elementară la vârsta de opt ani și, fiind atras încă din copilărie de stilul de viață al monahilor,[5] a fugit de acasă în munți atunci când părinții lui au vrut să-l căsătorească (prin 815/816). Acolo l-a întâlnit pe fostul episcop de Irinopolis, care fusese obligat să renunțe la tronul episcopal din cauza opoziției sale față de erezia iconoclastă, susținută și de împăratul Leon Armeanul (813-820).[2] După ce a primit binecuvântarea mamei sale și la sfatul ei, a intrat de tânăr în mănăstirea în care fratele său era deja călugăr.[6] Curând, s-a certat cu starețul său, care avea idei religioase proiconoclaste și a părăsit acea mănăstirea, mutându-se la mănăstirea unde viețuia unchiul său matern, Simion.[3][4] A rămas la mănăstirea unchiului său timp de 14 ani, sporind în virtuți creștinești,[6] după care a cerut permisiunea de a se retrage într-o peșteră ca pustnic (prin anul 830). Acolo a avut viziunea luminii divine, precum și viziunea apariției unei femei care l-a vindecat în mod miraculos de dorința sexuală printr-un fel de operație, o posibilă aluzie la faptul că Grigorie a devenit eunuc.[4]
Aproximativ în anii 832/833, după ce a primit un „ordin divin”, Grigorie Decapolitul a început să rătăcească pe teritoriul Imperiului Bizantin pentru a învăța poporul să respingă erezia iconoclastă.[6] El a mers mai întâi la Efes, de unde a luat nava către Prokonnesos, Ainos și Christoupolis. De acolo a pornit spre Tesalonic și spre Corint. S-a urcat în Corint pe un vas ce mergea către Roma, prin Reggio Calabria și Napoli. Grigorie a fost deținut timp de trei luni într-o închisoare din Roma, după care și-a continuat călătoria spre orașul Siracusa din Sicilia, unde a petrecut din nou o perioadă în contemplație izolată într-un turn din port. Din Sicilia s-a întors la Tesalonic, prin Otranto, unde a fost maltratat, fiind confundat cu un spion arab (circa 834). A predat învățătura creștină la Tesalonic mai multor ucenici, printre care și Iosif Imnograful.[3][7]
Câțiva ani mai târziu, posibil prin 836/837, el a călătorit - însoțit de Iosif, potrivit hagiografiei acestuia - la Constantinopol, unde a rămas la Biserica Antypas sau la Biserica „Sfinților Serghie și Vah” și a vizitat comunitatea monahală de pe Muntele Olimp din Bitinia.[6][3][8] În ultimii săi ani de viață a fost bolnav, suferind mai întâi de epilepsie și apoi de hidropizie. El a murit la Constantinopol[6] în ziua de 20 noiembrie a anului 842 sau, potrivit unor interpretări diferite, a anului 841 sau poate chiar mai devreme.[3][8] În jurul anului 850 trupul său a fost deshumat și, fiind găsit neputrezit și răspândind bună mireasmă,[6] a fost transferat într-o mănăstire fondată de Iosif Imnograful, lângă mormântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol,[9] unde a fost păstrat cu cinste.[6]
Hagiografie și venerarea ca sfânt
modificareHagiografia care descrie viața sa este atribuită călugărului și scriitorului contemporan Ignatie Diaconul, însă unii cercetări contestă că el ar fi autorul.[3] Deși a trăit în a doua perioadă a iconoclasmului bizantin și este menționat ca apărător al doctrinei iconofile, Grigorie nu a fost persecutat. El este menționat în scrierile bisericești ortodoxe ca sfânt făcător de minuni, de unde i se trage și supranumele νέος θαυματουργός, „Noul făcător de minuni”.[3][7] Singura lucrare a lui Grigorie Decapolitul, care s-a păstrat, este o predică referitoare la convertirea - probabil istorică - a unui musulman la creștinism.[10]
Ca lucrare istorică, hagiografia sa este o sursă slabă de informații despre evenimentele istorice contemporane, dar „oferă multe informații despre practica administrativă și juridică” din Bizanțul contemporan.[3] Icoanele Sfântului Grigorie sunt rare și el este reprezentat „ca un călugăr cu o barbă albă rotundă”.[3] Ziua prăznuirii sale în Biserica Ortodoxă este 20 noiembrie.[11]
Cultul său s-a răspândit imediat după moartea sa. Cei doi discipoli ai săi, Iosif și Ioan, l-au stabilit la Constantinopol, unde Iosif Imnograful a fondat câțiva ani mai târziu o mănăstire dedicată apostolului Bartolomeu (deținând o părticică din moaștele lui) și Sfântului Grigorie Decapolitul. El a compus un canon în cinstea lui, iar Ignatie Diaconul a scris o hagiografie. După cucerirea Constantinopolului de către turci în anul 1453, moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul au fost răscumpărate pentru o sumă considerabilă de banul Barbu Craiovescu al Olteniei, care le-a transportat în 1497 în Țara Românească și le-a așezat în biserica principală a Mănăstirii Bistrița, pe care o rezidise din temelii în Munții Căpățânii.[6]
Note
modificare- ^ „Roman Martyrology November, in English”. Boston Catholic Journal. Accesat în .
- ^ a b Emil Preda, Dicționar al sfinților ortodocși, 2000, p. 115.
- ^ a b c d e f g h i Kazhdan & Ševčenko 1991, p. 880.
- ^ a b c d Winkelmann et al. 2000, p. 96.
- ^ Emil Preda, Dicționar al sfinților ortodocși, 2000, pp. 115-116.
- ^ a b c d e f g h Emil Preda, Dicționar al sfinților ortodocși, 2000, p. 116.
- ^ a b Winkelmann et al. 2000, pp. 96–97.
- ^ a b Winkelmann et al. 2000, p. 97.
- ^ Winkelmann et al. 2000, pp. 97–98.
- ^ Sahas 2009, pp. 614–616.
- ^ Winkelmann et al. 2000, p. 98.
Bibliografie
modificare- Kazhdan, Alexander; Ševčenko, Nancy Patterson (1991). „Gregory of Dekapolis”. În Kazhdan, Alexander (ed.). The Oxford Dictionary of Byzantium. Oxford și New York: Oxford University Press. p. 880. ISBN: 0-19-504652-8
- Preda, Emil, Dicționar al sfinților ortodocși, Ed. Lucman, București, 2000, pp. 115-116.
- Sahas, Daniel J. (). „Gregory Dekapolites”. În Thomas, David. Christian-Muslim Relations: A Bibliographical History, vol. 1 (600-900). Leiden și Boston: BRILL. pp. 614–617. ISBN 978-90-04-16975-3.
- Winkelmann, Friedhelm; Lilie, Ralph-Johannes; Ludwig, Claudia; Pratsch, Thomas; Rochow, Ilse (). „Gregorios Dekapolites (#2486)”. Prosopographie der mittelbyzantinischen Zeit: I. Abteilung (641–867), 2. Band: Georgios (#2183) – Leon (#4270) (în germană). Walter de Gruyter. pp. 96–99. ISBN 3-11-016672-0. Parametru necunoscut
|arată-autori=
ignorat (ajutor) - Venerable Gregory Decapolite. OCA - Lives of the Saints. Accesat la 17 septembrie 2014.
- Great Synaxaristes: el Ὁ Ὅσιος Γρηγόριος ὁ Δεκαπολίτης. 20 Νοεμβρίου. ΜΕΓΑΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ.
Lectură suplimentară
modificare- Dvornik, Francis, ed. (). La vie de saint Grégoire le Décapolite et les Slaves macédoniens au IXe siècle (în franceză). Paris: Champion.
- Makris, Georgios; Chrontz, Michael, ed. (). Ignatios Diakonos und die Vita des heiligen Gregorios Dekapolites. Byzantinisches Archiv (în germană). 17. Stuttgart și Leipzig: Teubner. ISBN 9783815477403.
- Sahas, D.J. (). „What an infidel saw that a faithful did not. Gregory Dekapolites (d. 842) and Islam”. Greek Orthodox Theological Review. 31: 50–62.