Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 3

 

A doua zi, intrând la ziar, Du Roy se duse drept la Boisrenard.

— Scumpul meu prieten, îi spuse el, fă-mi un serviciu. De câtva timp se face haz fiind numit „Forestier”. Mie începe să-mi pară asta stupid. Te rog, ai bunătatea să înștiințezi cu binișorul pe camarazi că voi pălmui pe cel dintâi care își va mai îngădui această glumă. Îi privește pe dânșii să se gândească dacă această prostie face o lovitură de spadă. Mă îndrept către tine, fiindcă tu ești un om liniștit, care poți împiedica un scandal și fiindcă mi-ai slujit de martor în afacerea mea.

Boisrenard primi.

Du Roy ieși după treburi și o oră după aceea se întoarse. Nimeni nu-i mai zicea Forestier.

Pe când intră la el acasă, auzi în salon niște glasuri femeiești, întrebă:

— Cine-i acolo?

— Doamna Walter și cu doamna de Marelle, răspunse servitorul.

El se simți puțin mișcat, apoi își zise: „Hai, s-o vedem” și deschise ușa.

Clotilda stătea lângă colțul sobei, în bătaia unei raze de lumină ce venea de la fereastră. Lui Georges i se păru că îngălbeni puțin când l-a văzut! După ce salută mai întâi pe doamna Walter și pe cele două fiice ale sale, care stăteau ca doi străjeri lângă mama lor, el se întoarse către fosta lui amantă. Ea îi întinse mâna; el o luă și o strânse într-adins, ca și cum ar fi voit să-i spună: „Tot te iubesc”. Răspunse și ea la această strângere.

— În veacul de când nu ne-am mai văzut, ai dus-o bine?, o întrebă.

La care ea răspunse fără să se sfiască:

— Cum nu, dar dumneata, Bel-Ami?

Întorcându-se apoi către Madeleine, adăugă:

— Îmi dai voie să-l numesc și acuma Bel-Ami?

— Desigur, scumpa mea, fă tot ceea ce vrei.

O umbră de ironie părea ascunsă în această vorbă.

Doamna Walter vorbea de o petrecere pe care avea s-o dea Jacques Rival în locuința lui de holtei, petrecere îmbinată cu o mare demonstrație de scrimă, la care aveau să ia parte femei din lumea bună; ea spunea:

— Va fi foarte interesant. Sunt însă foarte supărată că n-avem pe nimeni care să ne însoțească, bărbatul meu trebuind să lipsească tocmai atunci.

Du Roy se oferi îndată. Ea primi.

— Eu și fiicele mele și îți vom fi foarte recunoscătoare. El privea pe cea mai tânără dintre domnișoarele Walter și se gândea: „Știi că nu-i urâtă deloc acesta fetișcană, dar deloc”. Ea părea o plăpândă păpușă bălaie, micuță, dar gingașă, cu mijlocul subțire, cu șoldurile și pieptul dezvoltate, cu un chip de miniatură, cu niște ochi lucioși albastru închis, făcuți parcă cu penelul, și care păreau umbriți de un pictor migălos și fantastic, cu o pieliță foarte albă și netedă, lucie fără nicio încrețitură și fără dresuri, cu un păr zburlit, creț, de savant, fumuriu, un nor fermecător întocmai ca părul unei păpuși drăgălașe de lux, ținută în brațe de copilite puțin mai înalte decât jucăria lor.

Sora cea mare, Rose, era urâtă, ca o scândură, fără nicio expresie, una din fetele acelea pe care n-o vezi, cu care nu vorbești și de care nu zici nimic.

Mama se ridică și, întorcându-se către Georges, spuse:

— Deci, joia viitoare, la două ore, nădăjduiesc în dumneata.

— Încrede-te în mine, doamnă!

Îndată ce ea plecă, doamna de Marelle se ridică și ea.

— La revedere, Bel-Ami!

Ea îi strânse mâna foarte tare și foarte mult timp.

Georges se simți mișcat de această mărturisire tăcută, cuprins deodată de dragoste pentru această burgheză „boemă” și naivă care poate că într-adevăr îl iubea.

„Mâine mă voi duce s-o văd”, se gândi el.

Îndată ce rămase singur cu soția sa, Madeleine începu să râdă cu un râs slobod și glumeț privindu-l drept în ochi:

— Știi că i-ai plăcut foarte mult doamnei Walter?

— Aida de!, răspunse el neîncrezător.

— Ba da, te asigur, mi-a vorbit de tine cu o mare aprindere. E așa de ciudat din partea sa! Ar vrea să găsească pentru fetele ei doi bărbați ca tine!… Noroc că, la dânsa, aceste lucruri sunt fără nicio însemnătate.

El nu pricepu ceea ce voia să spună:

— Cum fără nicio însemnătate?

— A! Doamna Walter e una dintre acelea de care niciodată nu s-a vorbit nimic, dar știi, niciodată, niciodată. N-are niciun cusur, din toate punctele de vedere. Tu îl cunoști pe bărbatul ei ca și mine, dar în ceea ce o privește pe dânsa, e cu totul altceva. Ea a suferit de altminteri mult, din pricină că a luat de bărbat un evreu, dar i-a rămas credincioasă. E o femeie cinstită.

— O credeam și pe dânsa evreică, se miră Du Roy.

— Ea? Deloc, patronează o mulțime de societăți de binefacere. E măritată chiar religios. Nu știu dacă a fost numai o prefăcătorie botezul patronului, sau dacă biserica s-a făcut că nu vede.

— Ah!… vasăzică… mă vânează?, murmură Georges.

— Da, fără nicio îndoială. Dacă n-ai fi însurat, te-aș fi sfătuit să ceri mâna… Suzanei, nu-i așa, mai degrabă decât pe-a Rosei?

El răspunse răsucindu-și mustața:

— Nici mă-sa nu-i de lepădat. Dar Madeleine se necăji:

— Dacă vrei, dragă, pe mă-sa ia-o. Dar nu mi-e frică. Doară nu la vârsta ei se săvârșește cea dintâi greșeală. Trebuie deprindere mai din vreme.

Georges se gândea: „Oare să fie adevărat că aș fi putut lua de nevastă pe Suzanne?… Apoi dădu din umeri: Prostie!… Parcă tatăl ei s-ar fi învoit vreodată să mi-o dea!”

El își făgădui totuși să observe cu băgare de seamă de acum înainte purtarea doamnei Walter față de dânsul, fără a se întreba, de altminteri, dacă ar putea trage vreun folos.

Toată seara fu legănat de aduceri-aminte din dragostea lui cu Clotilda, gesturi gingașe și senzuale în același timp. Își amintea ghidușiile și farmecele ei, hoinărelile lor. El își zicea: „Într-adevăr, e foarte drăguță. Da, mâine mă voi duce s-o văd”.

A doua zi, îndată ce prânzi, se duse într-adevăr în strada Verneuil. Aceeași slujnică îi deschise ușa și, prietenoasă cum sunt slujnicele micilor burghezi, îl întrebă:

— Veste bună, domnule?

— Da, fetițo, răspunse el.

Și intră în salon, unde o mână stângace făcea game la pian. Era Laurine. Crezu că-i va sări în gât. Ea însă se ridică serios, salută cu ceremonie, cum ar fi făcut o persoană în vârstă, și se retrase cu răceală.

Avea o astfel de purtare, de femeie jignită, încât el rămase mirat. Mama sa intră. Georges îi luă mâinile și i le sărută.

— Cât m-am gândit la tine, îi spuse el.

— Și eu, răspunse ea.

Se așezară. Își zâmbeau, uitându-se unul în ochii celuilalt, abia abținându-se de a nu se săruta.

— Scumpa mea Clo, te iubesc!

— Și eu.

— Atunci… atunci… n-ai fost așa de supărată pe mine?

— Da și nu. Căsătoria ta m-a amărât, dar pe urmă am înțeles motivul tău și mi-am zis: „Lasă, într-o zi sau în alta are să-mi vină el”.

— N-am îndrăznit să vin; mă temeam de primirea ce-mi vei face. Nu îndrăzneam, însă aveam mare dorință. Dar, ascultă-mă, spune-mi ce are Laurine? Abia mi-a dat bună ziua și a plecat furioasă.

— Nu știu. Însă nimeni nu-i mai poate vorbi de tine, de când te-ai însurat. Mi se pare că-i geloasă.

— Haida de!

— Da, scumpul meu. Ea nu-ți mai zice Bel-Ami, ci domnul Forestier.

Du Roy se înroși, apoi apropiindu-se de tânăra femeie:

— Dă-mi o gură… Ea îi dădu.

— Unde vom putea să ne mai vedem?, întrebă el.

— Unde… strada Constantinopole.

— A! Cum, odaia nu-i închiriată?

— Nu, am păstrat-o.

— Ai păstrat-o?

— Da, credeam că vei mai veni.

O bucurie trufașă îi umflă pieptul. Ea îl iubea deci fără pic de îndoială, cu o iubire adevărată, statornică, adâncă. El murmură:

— Te ador! Apoi întrebă: Bărbatul tău e bine?

— Da, foarte bine. A stat o lună aici, a plecat alaltăieri.

Du Roy nu se putu ține să nu râdă:

— Cum se potrivește!

Ea răspunse naiv:

— O! Desigur se potrivește bine. Dar el nu-i supărător deloc, nici când e aici. Știi…

— Asta-i drept. De altminteri, e un om încântător.

— Dar tu, cum te împaci cu noua ta viață?

— Nici bine, nici rău. Soția mea e o tovarășă, o camaradă.

— Și nimic alta?

— Nimic alta… În ceea ce privește inima…

— Înțeleg, cu toate acestea e drăguță.

— Da, dar nu mă stingherește. El se plecă spre Clotilde și șopti: Când ne vom mai vedea?

— Mâine… dacă vrei?

— Da, mâine la două ore.

— La două ore.

El se ridică să plece, apoi îngăimă cam cu sfială:

— Să știi, am să iau singur casa din strada Constantinopole. Vreau. Atât ar mai trebui ca s-o plătești tu.

Atunci ea îi sărută mâinile, cu o pornire de adorație, murmurând:

— Fă cum vrei. Mi-e destul că am păstrat-o pentru a ne mai întâlni într-însa.

Du Roy plecă cu sufletul plin de mulțumire. Pe când trecea pe dinaintea vitrinei unui fotograf, portretul unei femei cu ochi mari îi aminti de doamna Walter. „La urma urmei, tot nu-i de lepădat încă. Cum se face că niciodată n-am băgat-o în seamă. Să văd ce față îmi va face joi”.

Mergând, el își freca mâinile cu o bucurie adâncă, bucuria izbânzii sub toate formele, bucuria egoistă a omului dibaci care izbutește, acea bucurie nepătrunsă, urzită din deșertăciunea lingușită și din senzualitatea mulțumită pe care o dă dragostea femeilor.

Sosind joia, el zise Madeleinei:

— Tu nu mergi la petrecerea de la Rival?

— O! Nu. Nu-mi plac deloc petrecerile acestea; mă duc la Camera Deputaților.

Du Roy merse în întâmpinarea doamnei Walter într-un landou descoperit, căci era o vreme minunată. Când o văzu, el rămase mirat, atâta de tânără și de frumoasă i se păru.

Ea era într-o rochie albă, al cărei decolteu puțin deschis lăsa să se ghicească, sub o dantelă gălbuie, ridicarea pronunțată a sânului. Niciodată nu i s-a părut mai fragedă. El socoti că face să fie poftită. Ea avea aerul său liniștit și cum trebuie, o înfățișare de mamă așezată, care o făcea să treacă aproape nebăgată în seamă de bărbații galanți. De altminteri, ea nu vorbea decât lucruri cunoscute, știute și cumpătate, fiind cuminte, metodică, cu rânduială, la adăpost de orice exces.

Fiică-sa, Suzana, în trandafiriu, părea un Watteau zugrăvit de curând, iară sora sa cea mare părea guvernanta acestei drăguțe jucării de fată.

Dinaintea intrării lui Rival era un șirag de trăsuri.

Du Roy oferi brațul doamnei Walter și intrară.

Petrecerea era dată în folosul orfanilor din arondismentul al șaselea din Paris, sub patronajul tuturor femeilor senatorilor și deputaților, care stăteau în legătură cu „Vie Française”.

Doamna Walter făgăduise că va veni cu fiicele sale, neprimind însă să patroneze, pentru că ea ajuta cu numele ei numai binefacerile întreprinse de către cler, nu doar că ar fi fost prea credincioasă, dar căsătoria sa cu un israelit o silea – așa credea ea – la oarecare religiozitate și serbarea dată de un ziarist putea să miroasă a republicanism și, prin urmare, a anticlericalism.

De trei săptămâni, se citise în ziare de toate culorile:

Eminentul nostru confrate Jacques Rival a avut ideea pe cat de ingenioasă, pe atât de generoasă, de a organiza în folosul orfanilor din arondismentul al șaselea din Paris un mare asalt, în sala de arme din apartamentul său de holtei.

Invitațiile sunt făcute de către doamnele Laloigne, Remontei, Rissolin, soțiile senatorilor cu acest nume, și de către doamnele Laroche-Mathieu, Percerol, Firmin, soțiile deputaților binecunoscuți. O simplă chetă va avea loc în timpul antractului serbării, iar produsul ei va fi vărsat imediat în mâinile primarului din arondismentul al șaselea sau al reprezentantului său.

Era o reclamă pe care dibaciul ziarist o născocise în folosul său. Acum, Jacques Rival primea pe invitați la intrarea locuinței sale, unde era rânduit un bufet ce urma să fie plătit cu banii strânși din cheta anunțată.

Pe urmă, el arătă, cu o mișcare politicoasă, o scară mică care da în pivniță, unde orânduise sala de arme și tirul.

— Dedesubt, dedesubt, îndemna Rival. Atacul are loc în apartamentele subterane.

El alergă înaintea femeii directorului său, pe urmă strânse mâna lui Du Roy:

— Bună ziua, Bel-Ami.

Acesta rămase uimit:

— Cine ți-a spus că…

Rival îi tăie vorba:

— Doamna Walter, de față, care găsește că această poreclă e foarte drăguță.

Doamna Walter se înroși:

— Da, mărturisesc că, dacă te-aș cunoaște de mai multă vreme, ți-aș spune și eu ca micuța Laurine – Bel-Ami. Ți se potrivește…

— Vă rog, doamnă, faceți-o!, râse Du Roy.

— Nu, nu suntem așa de prieteni, zise ea cu ochii în jos.

— Îmi dați voie să nădăjduiesc că vom fi de acuma înainte?, murmură el.

— Ei bine, vom vedea atunci.

Georges se îndreptă către scara îngustă a pivniței, care era luminată de un bec de gaz; iar trecerea repede de la lumina zilei la această pară gălbuie avea ceva fioros. Un iz de pivniță se ridica pe această scară întortocheată, un miros de umezeală duhnită, de ziduri mucegăite răzăluite pentru această împrejurare, și pe lângă acestea o mireasmă de benzoe , care îți aducea aminte de slujba bisericească și parfumuri femeiești de Lubin, brebenel, stânjenei, micșunele, toate se amestecau împreună.

Se auzea din această ciudată văgăună un mare zgomot de glasuri, un vuiet de mulțime ațâțată. Întreaga pivniță era luminată cu becuri așezate în formă de cununi și cu lămpi venețiene vârâte prin frunzișurile care acopereau zidurile mucegăite. Se vedea numai verdeață. Tavanul era acoperit cu ferigă, iar pe jos erau presărate numai flori și frunze.

Decorul le părea tuturor încântător, iar în nișa din fundul încăperii se ridica o estradă pentru luptători, așezată între două rânduri de scaune, hotărâte pentru judecători.

Înlăuntrul pivniței erau înșirate bănci, câte zece, atât la dreapta, cât și la stânga, de puteau să încapă vreo două sute de inși. Fuseseră poftiți patru sute.

Dinaintea estradei, niște tineri în costumație de spadasini, subțietici, mlădioși, cu mustăți răsucite, se fuduleau de pe acuma înaintea privitorilor, care rosteau numele celor pe care îi cunoșteau, maeștri sau amatori într-ale scrimei; toți erau priviți îndelung, erau arătați, urmăriți. Împrejurul lor sfătuiau niște domni în redingotă, tineri și bătrâni, care vorbeau prietenește cu luptătorii în costume de luptă. Și ei voiau să fie văzuți, cunoscuți și numiți, erau prinți ai spadei, îmbrăcați civil, cunoscători într-ale duelului.

Mai toate băncile erau ocupate de femei, ale căror rochii foșneau necontenit. Ele își făceau vânt ca la teatru, căci în văgăuna aceasta plină de frunze era cald ca într-un cuptor. Un glumeț striga din timp în timp:

— Apă! Limonada! Bere!

Du Roy le conduse pe doamna Walter și pe fiicele ei la locurile păstrate în rândul întâi. El plecă murmurând:

— Sunt silit să vă părăsesc! Asta, pentru că bărbații nu pot ocupa băncile.

Dar doamna Walter răspunse cu jumătate de gură:

— Aș dori să rămâi cu noi. Îmi vei spune cum îi cheamă pe luptători. Iată, dacă ai sta în picioare, la capătul acestei bănci, n-ai supăra pe nimeni.

Ea îl privea cu ochii ei mari și blânzi și stărui.

— Te rog, rămâi cu noi, domnule… domnule Bel-Ami. Avem nevoie de dumneata.

— Mă voi supune… cu plăcere, doamnă, răspunse el.

Se auzea repetându-se din toate părțile:

— E foarte nostimă această pivniță, e foarte drăguț. Georges cunoștea bine această sală boltită! El își aducea aminte de dimineața petrecută acolo-cu o zi înaintea duelului său – singur în fața unui mic carton alb, care îl privea din fundul hrubei a doua, cu un ochi uriaș, înspăimântător. Glasul lui Jacques Rival răsună de pe scară:

— Se începe, doamnelor!

Și șase inși cu hainele lor foarte strânse pe corp, pentru ca să iasă mai în afară pieptul, se suiră pe estradă și se așezară pe scaunele hotărâte pentru juriu.

Numele lor se răspândi: generalul de Raynaldi, președinte, un om scurt, cu mustăți mari; pictorul Josephin Roudet, înalt, pleșuv și cu barbă lungă; Matheo de Ujar, Simon Ramoncel, Pierre de Carvin, trei tineri eleganți, și Gaspard Merleron, un maestru.

Două anunțuri fură aninate în cele două părți opuse ale hrubei. Pe cel din dreapta era scris: D. Crevecoeur, iar pe cel din stânga: D. Plumeau.

Erau doi maeștri, doi profesori de mâna a doua. Se arătară amândoi, sfrijiți, cu o ținută soldățească, cu mișcări țepene. După ce se salutară cu floretele, ca niște mașini, începură a se ataca; în costumele lor din pânză și din piele albă păreau niște soldați de circ care s-ar fi bătut pentru a stârni râsul.

Din când în când se auzea: «Touche» și cei șase domni din juriu dădeau din cap, ca niște cunoscători.

Publicul nu vedea decât două paiațe vii, care se mișcau întinzând brațul. El nu pricepea nimic, dar era mulțumit. Cu toate acestea, îi apăreau cam caraghioși și cam hazlii acești doi indivizi. Îți veneau în gând soldații de lemn, pe care îi cumperi de pe bulevarde, în ziua Anului Nou.

Cei doi adversari dintâi au fost înlocuiți prin domnii Planton și Carapin, un maestru civil și unul militar. Domnul Planton era foarte scurt, iar domnul Carapin, foarte gros.

Ai fi zis că întâia lovitură de floretă va sparge acest balon ca pe o bășică umflată. Lumea făcea haz. Domnul Planton sărea ca o maimuță, iar domnul Carpin mișca numai brațul, restul trupului stând în nemișcare, din pricina grăsimii, și el fanda la fiecare cinci minute cu o astfel de greutate și cu o silință așa de mare, încât s-ar fi părut că viața îi este în primejdie. După aceasta, venea la loc cu foarte mare greutate.

Cunoscătorii declarară că ataca și se apăra foarte chibzuit. Iar publicul, încrezător, îl aplaudă.

Veniră apoi domnii Porion și Lapalme, un maestru și un amator, care începură o gimnastică drept de nebuni, repezindu-se cu furie unul asupra celuilalt, silind pe judecători să se dea înapoi dimpreună cu scaunele lor, străbătând și restrăbătând estrada de la un capăt la celălalt, unul înaintând, altul dându-se înapoi cu sărituri hazlii.

Făceau niște salturi mici care stârneau râsul cucoanelor și niște atacuri puternice înainte, care oarecum te emoționau puțin. Acest asalt în pas gimnastic fu caracterizat de un pișicher necunoscut, care strigă: „Să nu vă deșelați, se plătește la oră!” Publicul, jignit de această mojicie, făcu: Țst! Părerea experților făcu roată în sală: Spadasinii arătaseră multă putere de luptă, dar câteodată nu ținuseră socoteală de tactică.

Partea întâi fu sfârșită printr-o prea frumoasă partidă de arme între Jacques Rival și renumitul profesor belgian Lebegue. Rival a fost foarte prețuit de femei. Era într-adevăr băiat frumos, bine făcut, zvelt, sprinten și mai grațios decât toți cei care luptaseră înaintea lui. În chipul său de a se pune în gardă și de a da lovitura avea o eleganță de salon care plăcea și făcea contrast cu mișcările vânjoase, dar fără eleganță, ale adversarului său. Se cunoaște omul bine crescut!, ziceau cucoanele.

El triumfă. Lumea îl aplaudă.

Dar, de câteva minute, un zgomot ciudat din rândul de sus îi neliniștea pe privitori. Era o tropăială mare, întovărășită de râsete zgomotoase. Cei două sute de invitați, care nu putură să coboare în pivniță, petreceau desigur, cum îi tăia capul. Pe scărișoara cea întortocheată erau îngrămădiți vreo cincizeci de oameni. Jos era o căldură de nesuferit. Se auzeau strigăte: „Aer!”, „De băut!”. Același ghiduș strigă cu un glas ascuțit, care depăși zgomotul convorbirilor:

— Apă! Limonada! Bere!

Rival apăru, foarte aprins, tot în costum de luptător.

— Mă duc să aduc răcoritoare, spuse el, și alergă spre scară.

Dar orice comunicare cu rândul de sus era întreruptă. Mai cu ușurință s-ar fi spart tavanul, decât să se răzbată zidul de carne omenească îngrămădită pe scări.

— Lăsați să treacă înghețata pentru doamne!, strigă Rival. Cincizeci de glasuri strigară după dânsul: înghețată! În cele din urmă se văzu o tabla , dar pe dânsa erau numai pahare deșerte, răcoritoarele fiind băute pe drum.

— Ne înăbușim, să sfârșim iute și să mergem!, strigă un glas puternic.

Un alt glas răcni: „Cheta!” Și întreg publicul gâfâind, dar vesel, strigă îndată:

— Cheta!… Cheta!… Cheta!…

Atunci, șase doamne începură să umble printre bănci și se auzi un zgomot de argint care cade în pungă.

Du Roy îi arăta doamnei Walter oamenii vestiți. Erau din lumea bună, ziariști de la ziarele mari, de la ziarele vechi, care priveau de sus „Vie Française”, cu oarecare mândrie pricinuită de experiența lor. Ei văzuseră murind atâtea foi din acestea politico-financiare – copii născuți dintr-o socoteală pripită, zdrobiți de căderea vreunui minister. Se vedeau, de asemenea, pictori și sculptori, care îndeobște sunt oameni de sport, un poet academician, arătat de fiecare, doi muzicanți și o mulțime de nobili străini.

— Bună ziua, scumpe amice!, îi strigă cineva.

Era contele de Vaudrec. Cerându-și iertare doamnelor, Du Roy se duse să-i strângă mâna. Când se întoarse spuse:

— Contele de Vaudrec e încântător, cum se simte la el noblețea, rasa…

Doamna Walter nu răspunse nimic. Era cam obosită, iar pieptul său se ridica cu greutate la fiecare suflare a plămânilor, ceea ce atrăgea ochii lui Du Roy. Din când în când întâlnea privirea „Patroanei”, o privire tulburată, stânjenită, care se oprea asupra lui, apoi îndată aluneca. El își zicea: „Hm… Nu cumva eu sunt de vină că i se ridică pieptul?”.

Doamnele cu cheta trecură. Pungile lor erau pline de argint și de aur. Și un anunț nou fu aninat de estradă, vestind: „Maaare surprindere!”. Membrii juriului își luară locurile. Toată lumea era în așteptare.

Două femei se iviră cu câte o floretă în mână, în costume de luptă – tricou de culoare închisă, fustă foarte scurtă, care le venea până la jumătatea coapsei, iar pe corp un pieptar așa de umflat, încât erau nevoite să țină capetele drept în sus. Erau tinere și plăcute. Ele se închinară la public zâmbind. Fură aplaudate multă vreme.

Se puseră în gardă în mijlocul unor șoapte ștrengărești și al glumelor șoptite la ureche.

Pe buzele judecătorilor se închegă un zâmbet binevoitor și ei aprobau loviturile lor printr-un „bravo” încetinel.

Publicului îi plăcu mult acest atac, lucru ce-l arătă celor două luptătoare, care aprindeau pofte la bărbați și trezeau la femei gustul firesc al publicului parizian pentru gingășii cam fără perdea, pentru elegante de stradă, pentru frumosul fals, grațiosul fals, pentru cântărețele de cafenea și cupletele de vodevil.

Ori de câte ori vreuna dintre luptătoare dădea lovitura, un fior de plăcere străbătea publicul. Aceea care stătea cu spatele la public, un spate bine făcut, făcea să se deschidă gurile și să se caște ochii, și nu de jocul mâinii sale te minunai mai mult.

Au fost aplaudate cu frenezie.

Urmă o luptă cu sabia, dar nimeni n-o privi, căci toată luarea aminte era ațintită la ceea ce se petrecea deasupra. Timp de câteva minute, se auzi un zgomot de mobile mișcate, târâite pe podele, ca și cum s-ar fi golit odaia. Pe urmă, deodată, un sunet de pian străbătu tavanul și se auzi foarte lămurit un zgomot ritmic de picioare, țopăind în măsură. Lumea de sus făcea bal, pentru a se despăgubi că n-a văzut nimic.

Un hohot de râs se iscă mai întâi în publicul din sala de arme, apoi, trezindu-se la femei dorința de a dansa, încetară de a mai privi la ceea ce se petrecea pe estradă și începură să vorbească într-un glas.

Li se păru nostimă ideea balului organizat de cei care au întârziat. Desigur nu se plictiseau: lumea de jos ar fi vrut cu plăcere să fie sus.

Dar doi luptători noi se puseră în gardă cu atâta autoritate, încât toate privirile urmăriră mișcările lor. Fandau și veneau la loc cu o grație mlădioasă, cu o energie cumpănită, cu o așa siguranță, cu o așa cumpătare de gesturi, cu o așa de corectă ținută și cu o astfel de măsură în mișcări, încât mulțimea necunoscătoare rămase înmărmurită și încântată.

Siguranța lor, mlădierea lor iscusită, mișcările lor iuți, dar așa de chibzuite încât păreau domoale, atrăgeau și țintuiau privirea numai prin puterea desăvârșitului. Publicul simți că vede înaintea sa un lucru rar și frumos, că doi mari artiști în breasla lor îi arătau tot ceea ce puteau să dea mai bun, toată destoinicia a doi maeștri, tot vicleșugul, toată știința serioasă și toată dibăcia fizică cu putință de desfășurat.

Nimeni nu mai vorbea, așa de mult erau priviți. Pe urmă, după ce-și strânseră mâna la sfârșitul celei din urmă lovituri, izbucniră strigăte, urale. Băteau din picioare, țipau. Toată lumea cunoștea numele lor: erau Sergent și Ravignac.

Spiritele înflăcărate deveneau gâlcevitoare. Bărbații îi priveau pe vecinii lor dorind a se lua la harță. S-ar fi provocat atunci și numai pentru un zâmbet. Aceia care în viața lor nu ținuseră o floretă în mână făceau mișcări și loveau în vânt cu bastoanele.

Dar, puțin câte puțin, mulțimea începu să se urce pe scara cea mică. Acum, în sfârșit, aveau să bea. Care nu le-a fost însă indignarea, când aflară că lumea de la bal pârjolise întreg bufetul și pe urmă plecase, spunând că nu șade frumos să chemi două sute de persoane pentru ca să nu le arăți nimic.

Nu mai rămăsese nicio prăjitură, nicio picătură de șampanie, de sirop sau de bere, nicio bomboană sau vreun fruct, nimic, nimic. Jefuiseră, pustiiseră, curățiseră tot.

Se istoriseau o mulțime de amănunte, povestite de servitori, care își făceau o față tristă, abia stăpânindu-și râsul. „Doamnele erau mai hămesite decât bărbații, istoriseau ei, au mâncat și au băut așa de mult, încât mai, mai să se îmbolnăvească”. Ai fi crezut că auzi povestirea celor rămași în viață, după prădăciunea și jefuirea unui oraș în timpul unei invazii.

Ce erau să facă? Plecară. Unora dintre domni le părea rău după cei douăzeci de franci dați la chetă; ei erau indignați că numai cei de sus s-au îndopat fără să plătească nimic.

Doamnele cu patronajul strânseseră peste trei mii de franci. Scoțându-și cheltuielile, rămâneau pentru orfanii din arondismentul al șaselea vreo două sute douăzeci de franci.

Du Roy așteptă landoul familiei Walter, pe care o petrecu până acasă.

Pe când o conducea pe patroană, cum stătea așezat în fața ei, întâlni încă o dată, un moment, privirea ei galeșă, care părea cam tulburată. El gândea: „Drace, mi se pare că mușcă” și zâmbea văzând că într-adevăr are noroc pe lângă femei, căci doamna de Marelle, de când își începuseră iar dragostea, părea că îl iubește la nebunie.

Se întoarse acasă vesel. Madeleine îl aștepta în salon.

— Am aflat noutăți, spuse ea. Afacerea Marocului se încurcă. Franța ar putea foarte bine să facă o expediție peste câteva luni de zile. Oricum, aceasta poate sluji de cal de bătaie pentru a răsturna ministerul și Laroche se va folosi de prilejul ăsta pentru ca să pună mâna pe portofoliul afacerilor străine.

Du Roy, pentru ca să-și necăjească nevasta, se făcu că nu crede nimic: „N-or fi așa de nebuni, ca să mai înceapă prostia de la Tunis.”.

Dar ea dădu din umeri cu nerăbdare:

— Îți spun că da, îți spun că da. Nu pricepi că pentru dânșii e o mare afacere cu bani mulți? Azi, scumpul meu, în combinațiile politice nu trebuie să mai spui: Cherchez la femme, ci: Cherchez l’affaire.

El spuse încet, cu dispreț, „De!” ca s-o ațâțe.

— Uite, ești tot așa de naiv ca și Forestier!, se întărâtă ea.

Voia să-l jignească și se aștepta la o izbucnire de mânie din partea lui. Dar el îi răspunse:

— Încornoratul de Forestier?

Ea rămase încremenită și mută.

Du Roy se uita obraznic și batjocoritor și continuă:

— Ei bine, ce? Nu mi-ai mărturisit alaltăieri seară că Forestier purta coarne? Și adăugă: Sărmanul!, cu un ton de adâncă milă.

Madeleine îi întoarse spatele cu dispreț, nemaivrând să-i răspundă; apoi, după un minut de tăcere, ea urmă:

— Marți vom avea lume. Doamna Laroche-Mathieu va veni să prânzească cu vicontesa de Percemur. Vrei să chemi pe Rival și pe Norbert de Varenne? Mâine mă voi duce la doamnele Walter și de Marelle. Poate că va veni și doamna Rissolin.

De câtăva vreme ea își făcea legături cu lumea, folosindu-se de vaza politică a bărbatului ei, pentru a atrage la dânsa, de voie sau de nevoie, pe femeile senatorilor și ale deputaților, care aveau trebuință de sprijinul lui „Vie Française”.

— Foarte bine, răspunse Du Roy. Îmi iau asupra mea pe Rival și pe Norbert.

Era foarte mulțumit și-și freca mâinile, căci găsise vorba cu care s-o necăjească pe soția sa și să-și mulțumească ciuda ascunsă, gelozia mușcătoare ivită întrânsul de la plimbarea lor la Bois. Nu va mai vorbi de Forestier fără să-l numească încornorat. Simțea bine că astfel va izbuti s-o facă să turbeze pe Madeleine. Și în acea seară el găsi de zece ori mijlocul de a rosti cu nepăsare ironică: „încornoratul de Forestier”.

Nu mai avea necaz pe mort. Îl răzbuna.

Femeia sa se făcea că nu-l aude și stătea în fața lui zâmbitoare și fără să-i pese.

A doua zi, fiindcă ea trebuia să se ducă să o poftească pe doamna Walter, el voi să i-o ia înainte, pentru ca să găsească pe patroană singură și ca să vadă dacă într-adevăr ținea la dânsul. Aceasta îl desfăta și-l lingușea. Și apoi… pentru ce nu?… Dacă se va putea…

Georges se duse pe bulevardul Malesherbes la două ore. Fu poftit în salon. Așteptă.

Doamna Walter se ivi și-i întinse mâna cu grabă, fericită.

— Ce vânt plăcut te-aduce?

— Doar dorința de a vă vedea. Am venit fără să știu cum, parcă împins de cineva nu știu pentru ce, căci n-am nimic de spus. Am venit și iată-mă! Îmi iertați această vizită nepotrivită și explicarea aceasta pe față?

El vorbea cu un ton galant și vesel, cu zâmbetul pe buze și cu un accent serios în glas. Ea stătea înmărmurită, puțin roșie, îngăimând: „Dar… într-adevăr… nu înțeleg… mă uimiți…”.

— E o declarație de dragoste, deși făcută cu un ton glumeț… pentru ca să nu vă sperii, adăugă Georges.

Se așezară unul lângă altul. Ea luă lucrul în șagă.

— Vasăzică, e o declarație… serioasă?

— Desigur! E mult timp ce când voiam s-o fac, foarte mult chiar. Dar nu îndrăzneam. Se spune că ești așa de severă… așa de aspră…

Ea își veni în fire. Răspunse:

— Pentru ce ai ales ziua de azi?

— Nu știu. Pe urmă, încetișor: Sau, mai bine, pentru că de ieri nu mă gândesc decât la dumneata.

Ea bâigui ceva, pălind deodată:

— Te rog, să lăsăm la o parte copilăriile și să vorbim de altceva.

Dar el îi căzu atât de pe neașteptate la picioare, încât ea se sperie. Voi să se ridice; el o ținea jos cu puterea mâinilor sale, înlănțuite pe mijlocul ei, și repeta cu un glas înflăcărat:

— Da, e adevărat că te iubesc de multă vreme la nebunie. Nu-mi răspunde. Ce vrei, sunt nebun! Te iubesc… Ah! Dacă ai ști cum te iubesc!

Ea se înăbușea, gâfâia, încerca să vorbească, dar nu putea să scoată măcar un cuvânt. Îl împingea cu amândouă mâinile, apucându-l de păr pentru ca să împiedice năvala acelei guri pe care o simțea venind înspre dânsa. Și își întorcea repede capul în toate părțile, închizând ochii, ca să nu-l vadă.

El o pipăia prin rochie, o strângea, o mângâia, iar ea se pierduse toată în fața acestor dovezi de dragoste grosolană și viguroasă. Georges se ridică deodată și vru s-o strângă în brațe, dar, slobodă o clipă, ea îi scăpă din mâini, aruncându-se înapoi și acum fugea printre jilțuri. El socoti că-i caraghioasă această urmărire și se lăsă să cadă pe un scaun cu fața ascunsă în mâini, prefăcându-se că se înăbușă de suspine.

Apoi se sculă în picioare și strigă:

— Adio, adio!, și fugi.

Își luă liniștit bastonul din vestibul și coborî în stradă.

— Drace, mi se pare c-am pus mâna pe ea!, își zise.

Și se duse la telegraf ca să trimită Clotildei o albăstrică prin care îi da întâlnire pe a doua zi. Întorcându-se acasă la ora obișnuită, o întrebă pe Madeleine:

— Ei bine, au să-ți vină toți la prânz?

Ea răspunse:

— Da. Numai doamna Walter nu-i sigură că va fi liberă. Stă la îndoială; mi-a vorbit de nu știu ce… de o îndatorire… de conștiință. Mi-a părut, într-un cuvânt, foarte ciudată. Dar n-are a face, cred că va veni.

— Ei, fii sigură că va veni, zise el dând din umeri.

Cu toate acestea, nu era deloc sigur și fu neliniștit până în ziua cinei. Chiar în dimineața aceea, Madeleine primi un mic bilețel de la patroană:

Cu mare greutate am scăpat și voi fi a dumneavoastră. Bărbatul meu însă nu va putea să mă însoțească.

Du Roy se gândi: „Strașnic de bine am făcut că nu m-am mai dus la dânsa. Iat-o liniștită! Băgare de seamă.”

Cu toate acestea, aștepta venirea ei, cam neliniștit. Ea se ivi foarte liniștită, cam rece, cam mândră. Georges se arătă foarte umil, foarte cuminte și foarte supus.

Doamnele Laroche-Mathieu și Rissolin erau întovărășite de bărbații lor. Vicontesa de Percemur vorbi de lumea bună. Doamna de Marelle era răpitoare într-o rochie deosebită, galben cu negru, după moda spaniolă, în care mijlocu-i drăguț, pieptul și brațele durdulii păreau fără cusur, iar figura ei de copil luase o înfățișare energică.

Du Roy se așeză la stânga doamnei Walter și în tot timpul cinei îi vorbi numai lucruri serioase, cu un respect din cale-afară. Din când în când se uita la Clotilde.

„Într-adevăr e mai drăguță și mai fragedă”, gândea el.

Pe urmă, privirea sa se întorcea înspre soția lui, care de asemenea nu i se părea urâtă, cu toate că păstrase împotriva ei o ură ascunsă, temeinică și răutăcioasă.

Dar patroana îl ațâța prin greutatea cuceririi și prin acea noutate dorită întotdeauna de către bărbați.

Doamna Walter voi să plece devreme.

— Vă voi întovărăși, îi spuse el.

Ea se împotrivi, dar Georges stărui:

— Pentru ce nu vrei? Mă jignești peste măsură. Nu mă face să cred că nu m-ai iertat. Uită-te cât sunt de liniștit.

— Nu-i poți lăsa astfel pe oaspeții dumitale, răspunse ea.

— Ce-are a face!, zâmbi Georges. În douăzeci de minute voi fi înapoi. Nici nu se va observa lipsa mea. Dacă nu-mi dai voie, mă vei răni până-n suflet.

— Ei bine, primesc, murmură ea.

Dar îndată ce se urcară în trăsură, el o apucă de mână și sărutându-i-o cu patimă îi declară:

— Te iubesc, te iubesc! Lasă-mă să ți-o spun. Nu te voi atinge. Vreau numai să-ți repet că te iubesc.

— Ah, după cele ce mi-ai făgăduit, e rău, abia îngăimă ea. Păru că Georges face o sforțare mare, apoi răspunse stăpânindu-și glasul:

— Uite, vezi cum mă stăpânesc… și cu toate acestea… Dar lasă-mă numai să-ți spun. Te iubesc… și să-ți repet în fiecare zi… da, lasă-mă să îngenunchez cinci minute la picioarele tale, pentru ca să-ți spun numai aceste două cuvinte, uitându-mă la chipul tău îndrăgit.

Ea îi lăsase mâna și răspunse gâfâind:

— Nu, nu pot, nu vreau. Gândește-te ce va spune lumea, gândește-te la slugi, la fetele mele! Nu, nu, e cu neputință…

— Nu pot trăi fără să te văd!, urmă el. Trebuie să te văd, fie la tine, fie aiurea, numai un minut în fiecare zi, să sărut mâna ta, să-ți privesc chipul și ochii tăi frumoși și mari, care mă fac să-mi ies din minți…

Ea asculta înfiorată această răsuflată muzică de dragoste:

— Nu, nu, e cu ne… cu neputință… Taci!, se bâlbâia ea. El îi vorbi încetișor la ureche, înțelegând că trebuia să o ia cu încetul pe această femeie simplă, că trebuia s-o înduplece, să-i dea întâlniri unde va vrea ea la început, unde va voi el, la urmă.

— Ascultă! Trebuie… Te voi vedea… Te voi aștepta ca un cerșetor… dinaintea ușii tale. Dacă tu nu vei veni… atunci mă voi sui eu la tine… dar te voi vedea… te voi vedea… mâine.

— Nu, nu, să nu vii, repetă ea. N-am să te primesc. Gândește-te la fetele mele.

— Atunci, spune-mi unde să te întâlnesc… pe stradă, oriunde… la orice oră… Numai să te văd. Te voi saluta… îți voi spune: Te iubesc și voi pleca.

Ea stătea pe gânduri, pierdută, și fiindcă trăsura intra pe poarta reședinței sale, îi șopti foarte iute:

— Mâine la trei ore și jumătate, mă voi duce la Trinité. Coborând apoi, îi spuse vizitiului:

— Du-l pe domnul Du Roy înapoi acasă. Când intră, soția lui îl întrebă unde a fost.

— Am fost la telegraf, să dau o depeșă grabnică, îi spuse în șoaptă.

Doamna de Marelle se apropie:

— Ai să mă duci până acasă, Bel-Ami. Știi că am venit, așa de departe, să prânzesc aici, numai cu condiția asta. Apoi întorcându-se către Madeleine: Nu ești geloasă?

Doamna Du Roy răspunse încetinel:

— Nu, foarte puțin.

Oaspeții plecau. Doamna Laroche-Mathieu părea o guvernantă de provincie. Ea era fiica unui avocat, căsătorită cu Laroche, care pe atunci era un avocat de mâna a doua. Doamna Rissolin, o babă mofturoasă, parcă era o moașă bătrână care-și făcuse educația într-o sală de lectură. Vicontesa de Percemur le privea de sus. „Mânuța ei cea albă” atingea cu dezgust aceste mâini de rând.

Clotilda, toată în dantele, îi spuse Madeleinei după ce trecu pragul:

— Cina ta a fost minunată. În curând, vei avea cel dintâi salon politic din Paris.

Îndată ce rămase singură cu Georges, îl strânse în brațe:

— Drăguțul meu Bel-Ami, te iubesc din ce în ce mai mult! Birja care-i ducea se legăna ca o corabie.

— Nu seamănă cu odaia noastră, zise ea.

— O, nu!, confirmă el.

Dar se gândea la doamna Walter.